2021-08-01 10:16

hoSTIUcARTA.ro. In memoriam Mihai Oroveanu. Cu un suflet mai săraci...

 |  16:21
hoSTIUcARTA.ro. In memoriam Mihai Oroveanu. Cu un suflet mai săraci...

Ispitit de bucuria făptuirii şi purtător de virilitate sensibilă – acestea îmi par cele două „daruri” ce au „scris” portretul şi destinul istoricului şi criticului de artă Mihai Oroveanu. De aceea, cred, a şi trecut dincolo de ştiinţa văzului, făcând – fotografie, expoziţie, muzeu, planuri pentru alte lucruri mari. Căci a avut, peste toate, vocaţia largului, a generosului, a cuprinderii întemeiate, a desţelenirii tărâmurilor ce trebuiau redescoperite, plivite, afânate. Teritorii unde înainta alături de tovarăşi de lucru şi de prieteni aleşi pe criterii limpezi, necruţătoare. A mişcat – cu mintea, cu vorba, cu fapta – o lume care are pentru ce să-i rămână datoare: pentru mişcarea decisă a sufletului, pentru curăţenia frustă a gestului. Un exemplu viu al libertăţii depline, trăite. (C.H.)

...................

Mihai Oroveanu a fost un fel de Atlas pentru instituţiile dedicate artelor vizuale româneşti. Conceptor de mari expoziţii, istoric de artă, iubitor al fanarioţilor, iconolog al Bucurescilor, Oro a fost un boier şi un condotier al văzului. Fotograf al insolitului social, al tuturor monumentelor de sculptură românească şi al ghimbirului lumii artistice contemporane lui, Mihai a avut zeci de prieteni, de la hamali la aristocraţi europeni. Vesta sa de jurnalist de front, bocancii, ochelarii tip Joyce, vocea sa de New Orleans deveneau recuzită pentru poveştile unice despre rugby, proba atletică de ciocan, pantograful din atelierul bunicului, Ion Jalea, vânătorile de la Păcuiul lui Soare şi, în genere, vieţile şi patimile artiştilor, pe jumătate de veac.

Accidentul auto din prezilele deschiderii MNAC (instituţie ce se confunda cu persoana sa, ca împlinire a unui domeniu de creativitate), l-a adus nedrept de repede în parcul funerar Bellu, cel care i-a inspirat prima lucrare academică a carierei sale de istoric şi critic de artă.

Aurelia Mocanu (critic de artă)

...................................

Oroveanu, mentorul. Adevărul este că relaţia mea cu cel care a fost Mihai Oroveanu a avut urcuşuri şi coborâşuri. Dar am considerat mereu că îmi este un coleg mai mare şi un veritabil mentor din umbră. Îl admiram în toate câte făcea şi ce promova.

În lumea artei, un mentor este esenţial, căci doar talentul personal nu este niciodată suficient, acoperitor. Ai nevoie de cineva care să-ţi arate unde greşeşti, sau să eviţi erorile. Ai nevoie de cineva care să-ţi mai taie din elan, când acesta tinde să devină păgubos, excesiv, inadecvat.

Mihai Oroveanu m-a învăţat cum se concepe şi se articulează o expoziţie, un eveniment expoziţional – poate singurul din această ţară care ştie cu adevărat ce şi care este funcţia curatorului. Am mai învăţat de la el savoarea şi plăcerea lucrului bine făcut. Acum mai bine de un deceniu, era în 2000, am contribuit la o expoziţie George Apostu, cu piese aduse de la Paris. Atunci am priceput cum nu se poate mai bine cât de bine s-au înţeles cei doi, când Apostu era în viaţă... Felul în care am comunicat atunci cu Oroveanu m-a ajutat să evit anumite greşeli în receptarea operei lui Apostu.

După 2004 – când a apărut Muzeul Naţional de Artă Contemporană, al cărui însufleţitor şi director a fost – Oroveanu a contribuit la sedimentarea şi profesionalizarea sistemului artistic local, dar şi la consolidarea pieţei de artă. S-a ocupat serios şi de arta monumentală din România, astfel că erudiţia lui de colecţionar şi fotograf profesionist a orientat şi a clarificat deciziile forurilor şi juriilor din care făcea parte, să găsească soluţiile şi formulele cele mai acceptabile, din care să dispară impostura, arbitrarul, superficialitatea.

Povestea despre un muzeu al fotografiei, pe care dorea din tot sufletul să-l facă şi vizibil. Avea şi nenumărate piese pentru acesta. Avea idei, soluţii, un gust desăvârşit. Dar care va fi soarta acestui muzeu, ce, în lipsa celui care s-a mutat în sânurile Cerului, depinde şi de noi, cei rămaşi!? Lecţiile de cum trebuie să fie lucrul bine făcut le-am luat, să vedem dacă le putem pune şi în practică. De unde este acum, Mihai Oroveanu ne va fi în continuare mentor... Cel puţin pentru unii dintre noi. Mulţi, sper.

Vladimir Bulat (critic de artă)

.............................

L-am cunoscut mai bine pe Mihai în anul 2000, atunci când, împreună, am gândit cadenţa formelor virtuale şi imateriale (la acea dată) a proiectului pentru Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Mai apoi, atunci când desenele au dus la evoluţia şi transformarea spaţiului existent, frecvent venea în şantier şi aveam lungi discuţii despre muzeu, artă, artişti şi cosmologiile lor personale… despre relaţia lor cu cultura timpului.

În toate aceste analize de situaţii, cultural distincte, Mihai propunea publicului un show al viziunilor artistice, un spectacol al imaginaţiei calităţii domeniilor creativităţii: dans, teatru, pictură, sculptură etc. Totul gândit de el sub semnul înaltei exigenţe calitative.

Adrian Spirescu (arhitect)

............................

Muzeul Naţional de Artă Contemporană este un loc. Mă întâlneam adesea cu Mihai Oroveanu, aici, unde-i era şi lui locul. Îi spuneam că a fost un pariu câştigat. În urmă cu ani, când se punea la cale realizarea muzeului, ne rugase pe mai mulţi arhitecţi sa-l însoţim într-o vizită prin, pe atunci, catacombele Casei Poporului. Spaţiul era generos. Eu l-am încurajat. Era puţin îndoit. Îi spuneam că în viitor tot terenul din jur va fi un mare parc, cu arbori înalţi şi stufoşi, cu alei şi umbră. El a transformat un spate dărăpănat într-o bucurie. El a reuşit. Noi, ceilalţi, nu am reuşit nici după 10 ani să-i facem, Muzeului, o intrare onorabilă. Înainte şi după aventura MNAC ne întâlneam, din când în când, la Dalles, la parterul Teatrului, la etajul 3/4, la Lăptăria lui Enache, la Gang, la Motoare, la Leipzig, la Hanovra, pe Moşilor, la Ambasada Franţei, la olandezi, sau puneam la cale pentru EXPO’93 Coreea, pentru Leipzig… Mulţumesc, Mihai, pentru întâlnirile de pe generosul tău parcurs…

Dorin Ştefan (arhitect)

..............................

 

“Sus inima!”  Om cu o personalitate puternică, masiv, impunător, agil totodată, fost jucător de rugby, bun cunoscător al istoriei noastre din premodernitate până în actualitate, cu detalii şi subtilităţi privitoare la sistemele succesive de civilizaţie şi personalităţile care le-au dat viaţă, Mihai Oroveanu a fost un istoric de artă convins de importanţa acestei profesii în constituirea identităţii culturale a unei ţări.

Ştiutor al vocabularului şi tehnicilor sculpturii de la bunicul său Ion Jalea, cunoştea în amănunţime harta plasticii monumentale din România. A creat în timp cea mai bogată arhivă fotodocumentară dedicată sculpturii şi în general artei contemporane româneşti, cu care a dotat cele două instituţii pe care le-a condus după 1989: Oficiul Naţional pentru Documentare şi Expoziţii de Artă, apoi Muzeul Naţional de Artă Contemporană (acestuia din urmă i-a fost întemeietor, în 2004). A realizat el însuşi nenumărate imagini-reproduceri, printre cele mai bune pe care le avem, dar a făcut şi fotografie cu statut de gen artistic autonom (şi există exemple remarcabile). Era, în acelaşi timp, un pasionat colecţionar de fotografie veche şi îşi dorea mult să transforme în realitate apariţia unui muzeu al fotografiei în această ţară.

Mihai Oroveanu a fost un luptător pentru însănătoşirea şi updatarea vieţii noastre artistice şi culturale după 1989, pentru impunerea unor structuri instituţionale noi – a avut, de pildă, un rol important în iniţierea Târgului de carte Bookarest, în crearea de oportunităţi pentru (re)naşterea unei autentice pieţe de artă în România. A curatoriat expoziţii majore, precum cele dedicate lui George Apostu, Horia Bernea/Paul Neagu.

Una dintre marile plăceri ale spiritului la care se deda Mihai Oroveanu era povestitul. Istorisirile îi erau pline de miez şi de farmec şi le dăruia celorlalţi inclusiv ca pe nişte insuliţe de necesară destindere pe traseul unei discuţii profesionale pragmatice, complexe, echilibrând nodurile de tensiune.

... Iar dacă te vedea apăsat de griji, cu nori pe frunte, îţi spunea cu o voce stenică, a prietenului care este alături de tine: “Sus inima!”.

Adrian Guţă (critic de artă)

 

.......................

 

Într-o toamnă destul de ciudată l-am întâlnit pe Mihai Oroveanu la Cluj, dar ca artist într-o expoziţie de fotografie... mi-a povestit mult despre cum a schimbat Leo Castelli lumea artei şi despre Ileana Sonnabend, ca despre o ambasadoare a noului... şi ne-am propus să vorbim o dată în termeni asemănători despre personalităţile scenei de artă din România...

Liviana Dan (critic de artă)

 

fotografii de Iosif Kiraly


Aparut in Puterea24 / Ultima modificare in data de: 2013-09-05

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro. In memoriam Mihai Oroveanu. Cu un suflet mai săraci...
zoom




Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE