Gigi Becali și biserica din Pipera: mașina parcată la scările intrării principale spune mai mult decât orice predică

Cartierul Pipera din nordul Bucureștiului găzduiește de câțiva ani un șantier cu pretenții de monument. Gigi Becali, omul care nu ratează nicio ocazie să vorbească despre credința sa ortodoxă și despre generozitatea cu care înțelege să o pună în practică, ridică aici o biserică pe care o prezintă drept un dar pentru comunitate și pentru Dumnezeu. Sumele vehiculate public de patron sunt impresionante, materialele folosite sunt descrise ca fiind dintre cele mai scumpe, iar arhitectura promite, cel puțin în declarațiile lui Becali, să rivalzeze cu cele mai frumoase lăcașuri de cult din țară. Realizarea în sine, dacă va fi dusă la bun sfârșit, ar putea fi considerată un gest lăudabil. Problema nu stă în intenție, ci în detaliile care însoțesc această intenție și care, pentru un ochi atent, spun cu totul altceva. Imagele surprinse în fața șantierului și, mai recent, în fața porților acestei biserici aflate în diverse stadii de finalizare, arată același scenariu repetat: autoturismul de lux al lui Becali parcat direct în dreptul scărilor de la intrarea principală. Nu undeva în lateral, nu în parcarea amenajată sau în apropierea ei, ci exact în fața ușilor, acolo unde ochii tuturor se îndreaptă în mod natural, acolo unde prezența mașinii nu poate fi ignorată de nimeni dintre cei care se apropie. Gestul poate părea minor. Nu este. În tradiția creștină ortodoxă pe care Becali o invocă atât de des și atât de zgomotos, smerenia nu este un concept decorativ. Este o stare de spirit, un mod de a fi în lume și, mai ales, un mod de a te raporta la spațiul sacru. Intrarea într-o biserică, în orice biserică, este însoțită în mod tradițional de un act de umilință: îți lași în afară mândria, statutul, averea, funcția. Intri simplu, ca om înaintea lui Dumnezeu, nu ca patron înaintea subalternilor. Parcarea mașinii de lux exact la scările intrării principale nu este un accident logistic. Este un mesaj. Conștient sau nu, mesajul transmis este același pe care Becali îl trimite de zeci de ani în toate aparițiile sale publice: eu sunt cel mai important om din cameră, sau, în acest caz, din curtea bisericii. Creștinismul pe care Becali îl predică în emisiunile televizate, în interviuri și în declarațiile de presă vorbește despre iubirea aproapelui, despre renunțarea la bunurile lumești, despre a fi ultimul pentru a fi primul. Creștinismul pe care Becali îl practică în fața propriei biserici în construcție vorbește despre altceva: despre necesitatea de a fi văzut, de a fi recunoscut, de a fi admirat. Observatorii fenomenului Becali nu sunt surprinși. De-a lungul anilor, patronul FCSB a construit o imagine publică bazată tocmai pe această contradicție productivă: omul simplu, țăranul din Pipera, care a ajuns miliardar și care nu se sfiește să arate asta la fiecare pas, îmbrăcând această ostentație în haina evlaviei creștine. Nu există nicio lege care să interzică parcarea în fața propriei biserici. Nu există nicio regulă scrisă care să îi ceară lui Becali să fie altfel decât este. Există însă o întreagă teologie a gestului mic, a detaliului care trădează caracterul, pe care creștinismul o predică de două milenii. Biserica din Pipera continuă să se ridice, stâlp cu stâlp, piatră cu piatră. Mașina lui Becali continuă să fie parcată acolo unde toți o pot vedea. Iar între cele două imagini, distanța dintre vorbă și faptă rămâne, deocamdată, mai mare decât orice navă de catedrală.